În România un raport al OECD (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) din 2025, concluziona că 80% dintre pacienții care au solicitat servicii medicale la camerele de gardă au primit cod verde, adică nu necesitau intervenție imediată, iar o analiză citată de OEDC din același an arată că 72% aveau diagnostic care ar fi putut fi gestionate de medicina primară, nu la camera de garda.
De ce avem astfel de situații când ele ar putea fi rezolvate de medicul de familie și nu de camera de gardă a spitalelor? Iată una dintre întrebările la care răspunde prezentul articol, care însă vine și cu o soluție - apelarea la serviciile de telemedicină, ca măsură rapidă, eficientă și decongestionantă pentru serviciile de urgență.
Pentru pacient, camera de gardă reprezintă scurtătura către rezolvarea problemelor medicale
Același raport OEDC sugerează că motivele pentru care pacienții „par” să prefere serviciile de urgență în detrimentul apelului la medicul specialist sau medicul de familie sunt generate chiar de sistemul medical autohton. Astfel, pacienții români folosesc serviciile de urgență ca „scurtătură” către accesul la îngrijire de specialitate fiindcă:
a. nu știu unde să meargă când se confruntă cu o problemă nouă,
b. medicii de familie sunt văzuți doar ca sursă de obținere a trimiterii pentru a ajunge la medicul specialist,
c. programarea poate fi obținută peste câteva zile sau săptămâni,
d. în anumite zone, mai ales rurale, dar nu numai, există puțini specialiști,
e. programul medicului de familie nu acoperă mereu momentul în care apare problema,
f. e o problemă de încredere și percepție, dar și o problemă generată chiar de sistemul medical, fiindcă accesul la consultații devine foarte complicat.
Ce-i de făcut?
Telemedicina poate deveni unul dintre instrumentele importante prin care România să reducă presiunea asupra camerelor de gardă, însă numai dacă este integrată în asistența medicală primară și este utilizată ca filtru clinic înainte de prezentarea pacientului la spital, nu doar ca o alternativă la consultația clasică.
Telemedicina poate funcționa ca o „poartă digitală” către sistemul medical. Un pacient cu febră, tuse, dureri abdominale ușoare, simptome respiratorii, erupții cutanate sau alte simptome care nu par imediat amenințătoare pentru viață ar putea avea acces, în câteva minute, la o evaluare medicală la distanță.
Medicul poate decide dacă pacientul trebuie să meargă imediat la camera de gardă, să fie programat la medicul de familie, să efectueze anumite analize sau să fie monitorizat la domiciliu.
Modele pentru România din Estonia și alte state europene
Experiența europeană demonstrează că acest model este posibil. Estonia este unul dintre cele mai avansate exemple. Teleconsultația este definită oficial ca o alternativă la consultația față în față și poate fi realizată prin telefon, video sau web chat, utilizând soluții securizate.
Autoritățile estoniene urmăresc explicit beneficii precum reducerea neprezentărilor, scurtarea consultațiilor și reducerea reinternărilor și a zilelor de spitalizare. În plus, Estonia a experimentat servicii de telemedicină și pentru situații care necesită o evaluare rapidă, iar în Tallinn a fost pregătit pentru 2025 un serviciu medical de gardă destinat copiilor, tocmai pentru a îmbunătăți accesul la asistență primară și a reduce presiunea asupra departamentului de urgență.
Și alte state europene au demonstrat că teleconsultațiile pot deveni parte importantă din sistem. În timpul pandemiei, creșterea teleconsultațiilor a compensat în unele țări scăderea consultațiilor fizice, în special în Belgia, Croația, Cehia, Estonia, Portugalia și Spania.
România a avut și ea o creștere rapidă: proporția populației care declarase că a beneficiat de o consultație medicală la distanță a crescut de la 22% în vara lui 2020 la 30% în primăvara lui 2021. Totuși, România nu raportează încă în mod regulat numărul total de teleconsultații, ceea ce îngreunează evaluarea impactului lor.
Problema principală în România este, așadar, nu lipsa interesului potențial, ci utilizarea redusă și integrarea insuficientă a telemedicinei. În 2024, numai aproximativ 30% dintre români utilizau internetul pentru a căuta informații despre sănătate, comparativ cu circa 60% în media OECD. Doar aproximativ 9% făceau programări medicale online (asta nu înseamnă automat telemedicină ci includ programări făcute pentru consultații fizice pe website-ul clinicii) și 10% accesau dosarul medical electronic.
Pentru a crește interesul pacienților, România ar trebui să schimbe modul în care este prezentată telemedicina. Nu este suficientă promovarea mesajului „vorbește online cu medicul”. Pacientului trebuie să i se ofere un beneficiu foarte concret: „înainte să mergi la camera de gardă, poți primi rapid o evaluare medicală și poți afla dacă situația ta necesită într-adevăr prezentarea la spital.”
Un sistem național eficient ar putea introduce un serviciu de triaj medical digital 24/7, integrat cu medicii de familie, serviciile de permanență și camerele de gardă. Pacientul ar răspunde la câteva întrebări, ar putea discuta cu un medic sau asistent medical și ar primi una dintre mai multe recomandări: urgență imediată, consultație în aceeași zi, consultație în următoarele zile sau monitorizare la domiciliu. În cazurile grave, sistemul nu ar trebui să întârzie accesul la 112 sau la camera de gardă.
De asemenea, telemedicina trebuie combinată cu telemonitorizarea. Un pacient cu hipertensiune, diabet, insuficiență cardiacă sau BPOC poate transmite periodic valori precum tensiunea arterială, glicemia, pulsul sau saturația de oxigen. Medicul poate interveni înainte ca starea pacientului să se agraveze și să ducă la prezentarea la urgență.
Pentru România, obiectivul nu ar trebui să fie „să mutăm cât mai multe consultații online”, ci să mutăm în mediul digital acele contacte medicale care pot fi gestionate în siguranță la distanță. OECD recomandă României exact această direcție: dezvoltarea unei platforme digitale integrate și securizate pentru telemedicină, utilizarea efectivă a dosarului electronic și extinderea teleconsultațiilor pentru populațiile din zonele insuficient deservite.
În concluzie, telemedicina poate reprezenta pentru România nu doar o inovație tehnologică, ci un instrument de reorganizare a sistemului medical. Dacă Estonia demonstrează cum poate fi integrată digitalizarea în sistemul public, România poate adapta acest model la propria problemă: camere de gardă aglomerate, acces inegal la medici și o asistență primară încă insuficient utilizată.
Cheia succesului ar fi crearea unui traseu simplu pentru pacient: simptome - evaluare medicală digitală - orientare către nivelul potrivit de îngrijire - monitorizare. În acest fel, telemedicina nu ar concura cu spitalele, ci le-ar proteja capacitatea pentru pacienții care au cu adevărat nevoie de îngrijire de urgență.
Telemedicina scade costul social al bolii
Telemedicina are și un efect socio-economic foarte interesant. Dacă un pacient nu mai trebuie să petreacă: 3-5 ore la o unitate de primiri urgente, 1-2 ore pe drum, timp pentru programări, eventual o zi liberă de la serviciu, atunci costul social al bolii scade, chiar dacă sistemul medical economisește relativ puțin pe consultația propriu-zisă. Pentru angajator, înseamnă mai puține ore pierdute. Pentru angajat, mai puține venituri pierdute. Pentru familie, mai puțin timp consumat pentru deplasarea și însoțirea pacientului. Telemedicina poate transforma distanța geografică dintr-o problemă majoră într-una mult mai mică, mai ales în cazul pacienților de la sate, serviciile de primiri urgențe ale spitalelor din apropiere se decongestionează.
Concluzia? Telemedicina poate îmbunătăți alocarea pacienților către nivelul potrivit de îngrijire, reducând utilizarea inutilă a serviciilor de urgență și costurile indirecte, poate cel mai important aspect pentru sistemul medical autohton.
